Prea Cucerniciei Sale Părintelui Protopop al preoţilor de armată, M.C.G., Serviciul Religios, Iaşi
Prea Cucernice Părinte
Primiţi vă rog, Prea Cuvioase, încredinţarea distinsei mele stime.
24.XII.1917 Preotul N.Dărângă, Trenul Sanitar Permanent Nr.6. Memoriu de activitate depusă de preotul Neculai Dărângă în timpul campaniei din 1916/17 (15 august 1916 – 1 ianuarie 1918).
Ştiind bine că la sfârşitul războiului o să se ceară preoţilor mobilizaţi memorii de activitatea depusă de ei în timpul campaniei, iar pe de altă parte având speranţa că, pe baza cererii ce am făcut-o, voi fi demobilizat, am alcătuit acest memoriu, care cuprinde două părţi şi anume: Parcursul ce l-am făcut cu unităţile la care am fost repartizat şi Activitatea mea ca preot şi păstor sufletesc.
Prima parte. Parcursul ce l-am făcut cu unităţile la care am fost repartizat Ordinul prin care mi s-a făcut cunoscut că sunt mobilizabil, l-am primit în martie 1916. Şi, deşi atunci eram greu bolnav, deşi împovărat cu o grea familie, totuşi, ca acel care necontenit am propovăduit idealul naţional, dorind în acelaşi timp înfăptuirea lui, nu m-am gândit măcar o clipă de a mă sustrage de la datoria ce o aveam de a lua parte alături de soldatul român la această înfăptuire. Imediat după primirea ordinului menţionat mai sus şi în aşteptarea sosirii ceasului hotărâtor, am şi început a mă pregăti cu cele necesare şi chiar a doua zi după sunarea mobilizării am şi plecat la Iaşi – prezentându-mă la Spitalul Militar, de unde mi sa spus că sunt repartizat la Ambulanţa Diviziei a II-a de Cavalerie. Prima grijă a mea a fost ca să cunosc pe şeful ambulanţei, pe ofiţerii şi pe sanitarii ei. Am cunoscut deocamdată pe şef şi pe ofiţeri – sanitarii nefiind încă chemaţi cu toţii. Ca şef s-a numit d-l colonel Ştefănescu-Galaţi – profesor universitar, om integru, care în tot timpul cât a fost cu noi, ne-a condus cu multă pricepere şi destoinicie. După aceasta, timp de 7 zile cât a ţinut mobilizarea, pregătirea, am stat în Iaşi – ducându-mă zilnic pe la numitul spital, unde, luând contact cu sanitarii ce se tot adunau, am căutat a intra în vorbă cu ei şi a afla astfel: numele fiecăruia, locul de unde era, rugăciunile ce le ştia şi cărţile ce le aveau cu ei, iar, după ce toţi s-au adunat, le-am împărţit câte o cărticică din broşurile: ,,Pâine spre fiinţă” şi ,,Tatăl Nostru”.
Ziua de 22 august fiind cea hotărâtă pentru plecare, m-am dus de dimineaţă la Spital unde, după ce totul a fost pregătit în înţelegere cu d-l şef, la orele 9 dimineaţa am făcut un serviciu religios în curtea spitalului – în faţa trupei aşezată în careu şi a mai multor ofiţeri – iar la sfârşit am rostit o scurtă cuvântare în care, arătând marea însemnătate a momentului şi amintind de vitejia strămoşilor noştri pentru apărarea ţării şi a credinţei, am căutat să insuflu soldaţilor sanitari dragostea pentru îndeplinirea rolului lor, încheind că Dumnezeu va fi cu noi şi ne va ajuta la ajungerea scopului urmărit. A urmat apoi cuvântarea d-lui comandant, cam tot în acelaşi sens, după care s-a făcut stropirea cu apă sfinţită şi sărutarea Sf. Cruci. De aici plecăm la gară pentru îmbarcare. Îmbarcarea ţine până la orele 5 p.m. când am plecat – luând direcţia Paşcani-Bacău-Tg.Ocna – unde debarcând în ziua de 23, ne-am întors spre Oneşti. Aici am rămas până în ziua de 25 când am plecat pe jos, spre graniţă, trecând prin satele: Filipeşti, Grozeşti şi Horja până ce, în sfârşit, am ajuns la vama Oituz. Cum am trecut vama, înainte de a intra în Poiana Sărată, sat de dincolo, locuit mai mult de români, am văzut înălţându-se mândru un arc de triumf pe care sta scris cuvintele: ,,Trăiască România Mare”, cuvinte ce mi-au umplut sufletul de mândrie naţională. Pe noapte am rămas în Oituzul unguresc, dormind cu toţii în mijlocul unei păduri, iar a doua zi am pornit mai departe trecând prin Breţcu, sat compus din unguri şi români, până ce am dat în Secuieni, sat unguresc, unde am stat până la 2 septembrie. În acest timp, pe lângă alte servicii religioase şi pastorale ce am îndeplinit, am spovedit întreaga trupă, în Iaşi neavând posibilitatea de a face acest lucru. La 2 septembrie am plecat împreună cu acele trupe ce cantonaseră la un loc cu noi, mai departe, trecând prin diferite sate şi orăşele până când, în ziua de 5 septembrie, am ajuns la Cicsereda, orăşel cu edificii mari, cu împrejurimi frumoase, având în aproape nişte băi termale şi o şcoală model de agricultură, pe care le-am vizitat în câteva rânduri. În el am găsit multă armată românească. La spitalul de aici am văzut mulţi răniţi, români şi unguri, aduşi de pe front, precum şi primii morţi ce s-au înmormântat în curtea spitalului de către părintele 132 Gavrilescu de la Ambulanţa Diviziei a VII-a şi pentru care morţi am făcut şi eu într-una din zile un parastas. Tot aici, în Cicsereda, am împărtăşit pe soldaţii spovediţi la Secuieni. În ziua de 15 am pornit spre Odorhei unde se dădeau lupte, dar când am ajuns la Olacfalva (Olafalău), sat distrus în parte de bombardamentul ce avusese loc aici cu câteva zile mai înainte, am primit ordin să apucăm direcţia sud-vestică, spre Braşov. Şi am mers în această direcţie, paralel cu pârâul Homorod, până când am ajuns la Dalya, sat unguresc, de unde se auzeau bubuiturile de tunuri şi pârâiturile de mitraliere. Către seară au sosit aici 5 răniţi din compania a II-a de biciclişti, care au fost examinaţi şi apoi pansaţi de către medicii ambulanţei noastre, în localul şcolii ungureşti de acolo, transformată în spital. În acest sat am îngropat primul soldat român: D.Martiniuc, din Regimentul 8 Roşiori, de loc din Bucecea-Botoşani, pe care-l împuşcase din imprudenţă un camarad al lui. În ziua de 17 a venit ordin de plecare mai departe. Plecând de aici, am mers toată ziua trecând prin diferite sate săseşti şi româneşti, mari şi frumoase, între care citez pe Caţa, până când, seara, pe la orele 7, am ajuns în Cobalum sau Cobalur (Codlea n.n.), orăşel frumos ce avea în marginea sudică a lui o cetate, numită Cetatea Neagră. Ni s-a spus că în această cetate, în care se află construite un fel de cămări, saşii obişnuiesc a păstra în timpul verii alimentele. Înaintarea noastră a fost până aici, căci, inamicul venind cu mari forţe, a trebuit ca armata noastră şi deci şi noi să ne retragem. Am plecat din Cobalur duminică seara, pe la orele 8, înapoi până la Homorod unde am poposit câteva ceasuri şi apoi am apucat pe drumul pe care venisem, mergând până la Cicsereda. În Cicsereda am stat vreo câteva ceasuri şi am pornit spre Vasarhely, trecând prin Niutod şi Secuieni până la Breţcu, unde am rămas până în noaptea de 26 septembrie, când, primind din nou ordin, am luat-o spre graniţă. În Oituzul unguresc ne-am oprit vreo câteva zile şi apoi ne-am scoborât în jos spre Horja-Grozeşti pentru a face loc sus trupelor de artilerie şi infanterie ce tot mereu soseau spre apărare. La 20 septembrie am primit ordin să plecăm la Oneşti. Am plecat şi ajungând ne-am instalat aici. În acest timp se dădeau lupte crâncene pe Moghioruş şi Oituz şi răniţii curgeau mereu, aduşi fiind cu automobilele sanitare. Ambulanţa, transformându-se în spital de evacuare, primea şi îngrijea pe aceşti răniţi al căror număr s-a urcat în timp de 14 zile – cât am stat aici – până la aproape 2000. Era concentrată aici, în Oneşti şi împrejurimi, foarte multă armată gata de luptă. În ziua de 14 octombrie, dimineaţă, a venit ordin ca toată Divizia a II-a de Cavalerie să plece spre Dunăre – întrucât venise multă infanterie şi cavaleria nu prea avea rost în munţi. Am plecat şi noi pe jos, până la Adjud, unde, îmbarcându-ne, am mers pe calea ferată până la Budeşti-Ilfov, nu departe de Olteniţa, orăşel bombardat atunci de inamic. Aici am stat aproape o lună în care timp am auzit mereu bubuituri de tunuri la Dunăre, am văzut cum reflectoarele inamice căutau în timpul nopţii să descopere armatele noastre şi cum, de asemenea, aeroplanele lor zburau zilnic spre Bucureşti pentru a-şi ajunge scopul lor criminal. În noaptea de 11 spre 12 noiembrie a venit ordin să plecăm din Budeşti, unde noi ne instalasem pentru mai mult timp. Ce se întâmplase ? Inamicul pătrunsese deja în ţară şi înainta mereu. Am plecat de aici spre apus trecând prin satele: Hotarele, Izvoarele, Comana, Mihai Bravu până la Glavacioc, de unde ne-am întors spre răsărit, luând direcţia Bucureşti. Ne-am oprit o noapte în Bolentinul din Vale, unde se găseau foarte multe coloane în retragere. Aici ambulanţa noastră a fost bombardată de inamic, producând în personalul ei o mare panică, fără a-i cauza stricăciuni însă. De la Bolentin am luat-o pe la nord de Bucureşti, trecând mai departe prin Ploieşti, Buzău, unde ne-am întâlnit cu fraţii ruşi, ce veneau să ne protejeze; apoi Făurei, Râmnicu-Sărat, Tecuci, Bârlad, Vaslui, Iaşi, Botoşani, până ce, în fine, cu ajutorul lui Dumnezeu, la 22 decembrie, seara am ajuns la Burdujeni, localitate hotărâtă de mai înainte pentru refacerea noastră, a cartierului Diviziei a II-a de Cavalerie, a Companiei a II-a de biciclişti etc. În drumul acesta lung de retragere, am avut ocazia de a vedea multe lucruri triste, ce mi-au umplut sufletul de jale. În Burdujeni, eu am stat în cantonament la părintele iconom I.Popovici, un bun preot şi păstor de suflete, care m-a tratat ca pe un adevărat frate. Cu el împreună am servit Sf. Liturghie, cu el am servit parte din Sf. Taine şi diferite ierurgii în popor, cu el m-am mângâiat în suferinţele mele morale de român şi preot. În timpul cât am stat aici, în Burdujeni s-a schimbat vechiul şef şi în locul său a venit d-l colonel dr. C.Rusovici. La 15 mai am plecat din ordin la Alba, jud.Dorohoi, tot în retragere, unde am stat până la 6 iulie, când, fiind vorba de începerea ofensivei generale, am plecat şi noi spre gara Vorniceni, de unde, îmbarcându-ne, ne-am dat jos la gara Bălăbăneşti-Tutova, de unde am mers pe jos până la Mândreşti, jud. Tecuci. Aici, oprindu-ne, am stat mai multă vreme. Se începuse ofensiva şi de aici se auzeau nenumărate bubuituri de tunuri, iar în timpul nopţii vedeam reflectoare şi rachete, care cădeau ca o ploaie de foc pe frontul nostru. În acest timp, cam pe la 15 iulie, îmbolnăvindu-mă, am cerut şi obţinut un concediu de 15 zile. La întoarcerea din concediu, formaţia mea se mutase la BarceaTecuci, unde se (mutase) stabilise şi cartierul diviziei. Aici n-am stat decât vreo lună şi ceva căci, pe ziua de 15 septembrie, am fost mutat la Trenul Sanitar Permanent Nr.6 în locul preotul Gh.Leu, mutat la Regimentul 53 Infanterie. Luându-mi rămas bun de la ofiţeri şi soldaţi, am plecat în ziua de 17 în căutarea trenului. L-am găsit la Nicolina, Iaşi, în reparaţie. Prezentându-mă d-lui şef al trenului, d-l maior dr. Enăsescu, d-sa m-a primit cu toată bunăvoinţa şi dragostea. Terminându-se reparaţia trenului, în ziua de 1 octombrie am plecat spre Sascut, locul de garaj al trenului, unde am ajuns a doua zi. Luptele mai contenind prin retragerea ruşilor, trenul nostru a stat în neactivitate până în ziua de 10 decembrie, când am primit ordin ca să plecăm pentru evacuarea bolnavilor şi a răniţilor de la spitalele Bâlca şi Căiuţ. Am plecat chiar în acea zi şi, îmbarcând de la numitele spitale un număr de 288 bolnavi şi răniţi, din care 11 ofiţeri, i-am transportat la spitalele din Roman. Acum stăm la Sascut.
Partea a doua. În ceea ce priveşte activitatea ce am depus-o atât în timpul perioadei de mobilizare, a operaţiunilor militare, precum şi a refacerii, aceasta se poate despărţi în trei părţi şi anume: Activitatea religioasă, activitatea pastorală şi extrapastorală, dacă pot s-o numesc aşa. I. Activitatea religioasă Aceasta a constat din:
- Săvârşirea Sf. Liturghii pe care am făcut-o întotdeauna în biserici, alături de preoţii lor sau chiar singur, dar cu învoirea preoţilor respectivi. În câmp sau tabără n-am făcut niciodată Sf. Liturghie, înjghebarea unui cort fiindu-mi cu neputinţă. Când nu puteam săvârşi Sf. Liturghie, mă mărgineam a citi în biserică, la care mă duceam cu trupa, un acatist sau a ţine o scurtă cuvântare.
- Servicii religioase ocazionale şi anume: a. Sfinţirea apei la o zi întâi a lunii, când împrejurările îmi permiteau, după rânduiala obişnuită. b. Tedeum de mulţumire, pe care-l făceam mai ales atunci când armatele noastre înaintau victorios în Transilvania. c. Serviciul Paraclisului, pe care-l făceam mai cu seamă în timpul retragerii şi a refacerii, când demobilizarea cuprinsese sufletele ostaşilor noştri. De foarte multe ori l-am făcut pentru bolnavii şi răniţii de la spitalele din Oneşti şi Burdujeni, precum şi pentru acei din infirmeriile din Alba şi Borcea. d. De cele mai adesea ori făceam câte un serviciu religios, conducându-mă de formularul aflat la sfârşitul cărţii intitulată ,,Cuvântări către ostaşi”, tipărită de P.C. iconom C.Nazarie şi care mi s-a părut foarte potrivit cu împrejurările, mai ales că are la început stihurile ,,Cu noi este Dumnezeu”, ce sunt atât ca cuprins cât şi ca melodie foarte frumoase. Mai după fiecare Liturghie şi serviciu religios, rosteam câte o cuvântare prin care căutam să întăresc cât mai mult credinţa în Dumnezeu şi răbdarea în suferinţă, dând ca exemplu pe toţi Sfinţii Apostoli şi mucenici, care prin credinţă şi jertfă au învins toate piedicile ce li se punea în cale, sau să stârpesc apucăturile rele ce le observam printre soldaţi, ca furturi, înjurături etc.; uneori în loc de predică citeam bucăţi din Sf. Scriptură, cu mici explicaţii. Lucrul acesta l-am făcut mai ales cu sanitarii de la tren, unde efectuam rugăciunile într-un vagon. Adaug că orice serviciu l-am făcut după o prealabilă înţelegere cu şefii formaţiilor, care toţi au fost oameni de bună înţelegere.
- Înmormântarea celor morţi şi pomenirea lor. Din fericire, n-am avut ocazia de a înmormânta decât puţini morţi. Cel dintâi soldat l-am înmormântat, după cum am arătat la început, în Ungaria şi anume la Dalya. Am mai înmormântat vreo 12 la Oneşti, din cei ce muriseră la spitalul de acolo, unul la Stâlpu-Buzău şi apoi câţiva la Burdujeni. Pe toţi i-am înmormântat după toată regula cuvenită, având timpul necesar. Pomenire pentru cei morţi, făceam nu numai sâmbăta şi nu numai pentru oamenii ce-i înmormântam eu, ci ori de câte ori întâlneam morminte de ale ostaşilor noştri, cum de pildă am făcut la Cicsereda, Olacfalva etc. Toate aceste servicii le făceam întotdeauna cu toată bunăvoinţa şi cu tot fastul, mai ales că am avut norocul de a avea în formaţia mea vreo 8 cântăreţi, aproape toţi buni, 134 care mă ajutau mult la efectuarea serviciilor. Şi astfel de servicii le-am făcut nu numai unde eram obligat, ci şi la alte unităţi, care mă invitau, oriunde vedeam că se simte nevoia, neavând preot, cum de pildă la: Divizionul 2 de Artilerie Călăreaţă, Compania a II-a de biciclişti, Regimentul 2 Roşiori pe jos, care erau mai întotdeauna pe aproape de noi. Pe lângă serviciile enumerate mai sus, am mai săvârşit parte din Sf. Taine şi diferite ierurghii prin satele unde nu găseam preot sau care se găsea în neputinţă, cum a fost cazul în Budeşti(Ilfov), Burdujeni(Botoşani), Mândreşti(Tecuci) etc.
- Activitatea pastorală După cum se ştie, ostaşii noştri au plecat la război cu sufletul destul de ridicat, convinşi fiind că scopul pentru care erau chemaţi să lupte, era sfânt şi cauza dreaptă. Împrejurările însă au făcut ca să batem în retragere de la o vreme, ba încă o parte din scumpa noastră ţară era să fie cotropită de duşmani. Era firesc ca, din această cauză, sufletele multora să fie cuprinse de întristare. Ei bine, rolul nostru, al preoţilor şi deci şi al meu, era de a menţine, a ridica cât mai sus moralul trupei şi a mângâia pe cei suferinzi, de aceea în timpul marşului eu, deşi suferind, şi cu parte din ofiţerii formaţiei, mergeam pe jos alături de soldaţi, pe care-i încurajam schimbând cu ei vorbe prieteneşti şi părinteşti şi făcând cu ei de multe ori chiar glume. Şi împărţeam, când aveam şi noi, tutun şi ţigări, mâncam dintr-aceeaşi pâine cu ei şi dormeam alături de ei, fie în ambulanţă, fie în cort, cum a fost cazul la Sârbi (Vaslui). Uneori puneam şi umărul, dacă se simţea nevoia, cum am făcut aceasta pe drumul Buzău-Făurei, când s-au înnămolit vreo 3 ambulanţe şi nu mai speram a le scoate din nămol, izolat n-am stat nicicând. La spitalul din Oneşti, pe unde au trecut aproape 2000 răniţi aduşi din luptele de la Moghioruş (oct.1916), am stat aproape în permanenţă la primirea, pansarea şi operarea răniţilor. După ce aceştia erau puşi în saloane, mă duceam pe la ei, vorbeam cu fiecare aparte de se putea, apoi, după ce medicii plecau, spovedeam şi împărtăşeam pe cei slabi de tot, iar seara le făceam câte o mică rugăciune, ori paraclis, după care, apoi, prin câteva cuvinte căutam să le întăresc credinţa în ajutorul lui Dumnezeu de însănătoşire. Acelaşi lucru l-am făcut şi la spitalele din Burdujeni, în număr de 4, unde mergeam aproape zilnic, deşi erau pe acolo şi alţi preoţi de armată, care aveau tot atâta, ba poate mai multă datorie de a le vizita. Aici am împărţit foarte multe cărţi cu conţinut religioso-moral ca: ,,Credinţa în Dumnezeu” , ,,Cât poate rugăciunea”, ,,Tatăl Nostru”, ,,Pâine spre fiinţă” din ale P.S. Nicodem şi Antim etc. pe care le procuram din vreme. Dovadă de toate acestea sunt medicii acelor spitale şi chiar d-l general al diviziei, care, auzind că împart cărticele de citit, mi-a cerut să-i dau şi d-sale câteva. I-am dat vreo 30 exemplare. La Paşti am spovedit şi împărtăşit pe toţi bolnavii de la toate spitalele, afară de acei din spitalul de la gară. Nu numai atât, dar am fost obligat prin ordinul nr.3333 din 22 februarie a.c., al dlui general de divizie, de a căuta cu cele religioase şi spitalul rus din Iţcani, unde se aflau şi câţiva răniţi români. Acolo mergeam de două ori pe săptămână de-mi făceam datoria.
III. Activitatea extrareligioasă. Pe lângă serviciile religioase şi pastorale ce le-am îndeplinit la formaţiile unde am fost repartizat, am mai făcut şi următoarele: 1. Am asistat şi ajutat uneori la pansamentele făcute bolnavilor şi răniţilor din spitalele Burdujeni şi Oneşti. 2. Am ajutat la îmbarcarea şi debarcarea bolnavilor şi răniţilor, evacuaţi cu Trenul Sanitar 6 de la spitalele din Bârlad şi Căiuţi, trecând într-un registru pe toţi cei îmbarcaţi şi debarcaţi. 3. La Alba, jud. Dorohoi, fiind în refacere, sub a mea conducere s-a făcut de sanitari o mică grădină de legume şi zarzavaturi pe care, la plecare, am lăsat-o în seama autorităţilor comunale. 4. S-a înfiinţat la trenul sanitar o şcoală de adulţi, unde se predă sanitarilor: religia, scris-citit, aritmetică, igienă, istoria şi geografia, lucru de care deja am raportat P.C. Protopop al preoţilor de Armată şi la care iau şi eu parte activă. Asta e tot ce am putut spune în privinţa activităţii mele din timpul campaniei până în prezent (24 dec. 1917). Şi dacă am scris pe hârtie această activitate sub cele trei forme, am făcut-o fără să am vreo pretenţie de răsplată morală sau materială, ci ca să se cunoască de cei în drept munca ce am depus-o în folosul patriei ca mobilizat şi apoi să fiu demobilizat.
Preot N.Dărângă
Referințe:
Dă clic pentru a accesa PREOTI-IN-LUPTA-PENTRU-MAREA-UNIRE,-1916-1919.pdf
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, în lucrarea : Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, 1916-1919, Editat de „Fundația general Ștefan Gușă”, Editura EUROPA NOVA, București 2000. p.130-134
Am mai scris depre preotul iconom N.Dărângă aici:
Harlau625 Tomul II 